Psihoterapeuta Cătălina Dumitrescu cere să privim dincolo de orele petrecute în fața ecranului

Într-un interviu acordat cu ocazia Zilei Mondiale a Sănătății Mintale și publicat de HotNews, psihoterapeuta Cătălina Dumitrescu cere să privim dincolo de socoteala orelor și să vedem ce dispare din viața copilului când ecranul ocupă tot mai mult loc. Dumitrescu, doctor în psihologie, este autoarea volumului „Prețul libertății”, apărut la ZYX Books.

„este mai important cu ce înlocuim ecranul, decât numărul de ore petrecute în fața lui”

Cătălina Dumitrescu, psihoterapeută

Asocieri, nu dovezi de cauzalitate

Discuția pornește de la o analiză mondială prezentată de The Guardian, care leagă folosirea excesivă a ecranelor (jocuri, rețele sociale, streaming) de rezultate școlare mai modeste și de dificultăți de limbaj. Psihoterapeuta face o precizare de metodă: cercetarea a cuprins 64 de țări și mai mult de 2,8 milioane de copii, dar găsește mai ales corelații, nu probe că ecranul ar fi cauza directă.

Dumitrescu citează și seria „Unsafe by Design” din revista The Lancet, care mută întrebarea de la câte minute stă copilul în fața ecranului la ce face acolo, la ce renunță offline și cum a fost gândit spațiul digital. Efectele variază după vârstă, tipul utilizării, conținut și context. O folosire cu măsură poate fi chiar benefică; necazul apare, potrivit ei, când ecranul devine excesiv și ia locul experiențelor de care copilul are nevoie ca să crească.

De ce plictiseala are un rost

Pentru psihoterapeută, plictiseala este un teren de antrenament. Fără nimic de făcut, copilul e nevoit să-și caute singur o ocupație și, dacă prima încercare nu iese, să suporte nemulțumirea și să reia. Așa se formează răbdarea, iar odată cu ea perseverența. De aceea, sfatul ei este ca adultul să nu vină imediat cu o soluție sau cu o altă activitate: altfel, copilul nu învață să se simtă bine în propria companie. Creativitatea, spune Dumitrescu, are nevoie și de liniște, de gânduri lăsate să rătăcească și de reverie.

Telefonul, răspuns rapid la orice neliniște

Ecranul, spune ea, scurtcircuitează tocmai acest proces. Telefonul ajunge să fie întins copilului ori de câte ori se plictisește, e agitat sau are de așteptat la restaurant, iar prilejurile de a exersa autoreglarea se împuținează. Dumitrescu amintește că, potrivit datelor existente, orele lungi pe care copiii mici le petrec singuri cu un ecran le răpesc experiențele de bază ale dezvoltării: discuția cu părintele, joaca, mișcarea, lectura și somnul.

Ea mai explică faptul că autoreglarea începe prin coreglare. Copilul învață să-și stăpânească emoțiile alături de un adult care îl ajută să-și numească trăirile, îl calmează și îi trasează limite. Dacă ecranul devine principalul instrument de liniștire, el preia o parte din aceste momente de relație. Iar tipul de utilizare contează: o oră de apel video cu bunicii nu cântărește psihologic, spune ea, cât două ore de derulat fără oprire pe rețele.

Relații reale, atenție împărțită

Psihoterapeuta respinge opoziția simplistă dintre lumea reală și cea virtuală: pentru adolescenți, legăturile întreținute online rămân legături adevărate, care pot aduce sprijin, apartenență și prietenii autentice. Miza este echilibrul cu întâlnirile față în față, unde se exersează atenția la celălalt, empatia și răbdarea de a-ți aștepta rândul.

Dumitrescu invocă și un studiu longitudinal cu peste 5 000 de elevi din Italia: cei care își deschiseseră conturi pe rețelele sociale mai devreme aveau rezultate mai slabe la școală. Urmărind și cât de des era verificat telefonul, inclusiv noaptea, autorii au constatat că atenția e frântă iar și iar de bănuiala că pe ecran s-ar petrece ceva mai important, cu efecte asupra învățării și a relațiilor.

Designul platformelor, o temă de sănătate publică

Defilarea infinită, redarea automată, notificările și algoritmii de recomandare nu sunt, subliniază psihoterapeuta, fenomene naturale, ci alegeri de design, iar multe platforme câștigă direct din faptul că utilizatorul rămâne conectat. De aceea nu ajunge să ne întrebăm de ce adolescenții nu lasă telefonul din mână. Potrivit ei, seria din The Lancet arată limpede că:

„Nu mai putem proiecta întreaga responsabilitate asupra copilului sau a părintelui.”

Cătălina Dumitrescu, psihoterapeută

Psihoterapeuta amintește că adolescența este vârsta la care acceptarea și statutul în grup cântăresc enorm, iar reperul nu mai sunt doar cei 25 de colegi din clasă, ci mii de oameni și imagini filtrate. Efectele diferă totuși de la un adolescent la altul, după temperament, familie, experiențe de bullying și conținutul consumat.

Ce pot face părinții

Psihoterapeuta nu recomandă izolarea copilului de tehnologie, ci:

• educație digitală și prezența constantă a părintelui;
• limite ferme acolo unde sunt necesare și flexibilitate pentru cele care se pot negocia;
• gestionarea propriilor emoții, ca adultul să poată suporta frustrarea copilului;
• platforme proiectate mai sigur pentru minori, care să-i sprijine pe părinți și pe profesori.

Dumitrescu le cere părinților și îngăduință față de ei înșiși, pentru că nu totul depinde de ei: contează și moștenirea genetică, mediul familial și social, dar și algoritmii gândiți să capteze atenția. Unui adolescent de 13 ani nu i se poate cere să-și controleze singur timpul petrecut pe rețele, spune ea, iar legătura cu el merită păstrată chiar și când se supără pe reguli. Roadele se văd, avertizează psihoterapeuta, abia peste ani. Alte materiale pe aceeași temă găsiți în rubrica de sănătate și echilibru psihic.

Foto: cottonbro studio / Pexels